Getting Over

Stau si ma intreb plina de dezgust... de ce? intrebare care chinuie marjoritatea.Intrebare care, de obicei, ramane fara raspuns. Dar hai sa-i raspund! E, de fapt, vreo intrebare in aceasta lume care sa nu aiba macar un raspuns?Nu cred... Mai rau e ca nu intelegem si de asta nu percepem raspunsul ca pe un adevarat argument la ceea ce ne freamata.
De unde vin sentimentele? De ce imaginea unei persoane n-o lasa pe alta sa doarma noaptea? De ce daca iti propui, mintal vorbind, sa nu te mai gandesti la o anume fiinta, experienta, nu izbutesti, in final, decat sa te chinui mai mult... si mai mult? Apar fantomele... nu din supranatural, ci din subconstient, atunci cand obosesti sa mai reflectezi asupra unei solutii care sa te duca spre idealul fericirii. Baliverne!
M-am saturat sa ma proptesc in imaginea lui... in imaginea oricaruia, de fapt.Stiu... eterna filozofie prafuita -dar corecta, ce-i drept, conform careia un suflet are nevoie de un altul pentru armonie, fericire etc.Dar nu-i mai bine sa-ti vezi tu acolo singurel de treaba ta? O parte din mine zice "da"... o parte zice "nu". Ma tenteaza acum sa dezvolt o mica teorie a conspiratiei dar e acceasi pe care o aud peste tot; o simt ca un ecou de fiecare data cand ma gandesc la penibila idee de " ce bine imi e mie asa...n-am de voie de cineva care sa ma streseze, sa-mi ceara socoteala".Incerc sa ma conving pe mine insamai, dar chiar daca as intalni pe cineva mi s-ar parea tot o prostie, o perioada efemera, de inselaciune, de neant, care oricum se va finaliza intr-un singur mod.Ceea ce imi si doresc, caci nu mi se dezvolta prin creier ideea conform careia mi-as dori o singura si minunata peroana cu care sa-mi petrec restul vietii. Doamne fereste, ce farmec mai are viata cand in fiecare dimineata te trezesti cu previzibilul in fata si nimic din ceea ce poate urma nu te impresioneaza, nu te face sa tremuri, nu te face sa urci intr-o frenezie eretica. Ma incordez degeaba. Ceea ce fac acum, de fapt, mi se pare la randu-i o prostie; cand o voi reciti voi rade de mine, de gandurile mele, de trairile acestea pe care momentan le traversez.Nu ma iau prea in serios si nu consider asta un defect, intr-o oarecare masura, dar poate ar fi mai bine sa am intradevar o convingere pe care a doua zi sa n-o mai consider doar ridicola si puerila. Imi place totusi ca privind lucrurile astfel reusesc sa ma ridic din acele momente penibile in care ma simt singura si vai de mine si consider asta, asadar, o calitate!Cat despre acele momente, hai sa radem! ; nu ma vad si nu ma simt genul de persoana melancolica si depresiva dar se intampla sa ma copleseasca singuratatea si atunci sufletelul meu sfrijit de gheata clacheaza si hop! lacrima.Ce-mi trece acum prin cap este, fireste, insufletitorul cuvant "jenant" de care ma izbesc neintrerupt si sustinut dar care nu ma deznadajduieste, ci din potriva, ma face sa continui, sa mai vreau, si e inevitabil sa nu-mi doresc asta cand la sfarsit deznodamantul situatiei mai infatiseaza pe mine razand;totul e pe sistemul: de ce mai traiesti daca nu ai nicio satisfactie?Sunt hedonista.Dar sa fie asta unica mea "satisfactie" de acum in colo?Sincer, nu cred, ca sunt o fire otimista.Nu cred nici ca ne va lua dracu, in comun vorbind, din cauza crizei financiare... asta ca sa vedeti ca ma preocupa si problemele sociale si nu sunt chiar o introvertita.Dimpotriva!Desi par usor apatica nu mi-e indiferenta starea celorlalti, mai ales cea a acelor pe care nu-i plac.O doza de rautate nu strica si rautatea mea e gratis pentru unele persoane.Nu sunt, cred- ca n-am avut ocazia sa-mi demonstrez contrariul, o fire razbunatoare si inclin sa cred ca soarta se poate ocupa mai bine decat mine de cei care nu mi-au facut intocmai bine...
Hmm... bun demers.Mi-am descoperit o calitate deci, un motiv de fericire.Zambeste! Vreau sa cred ca am un talent al meu, ca am un scop in viata, ca voi avea un viitor, ca voi avea pe cineva langa mine, ca ce-i al meu e pus de-o parte.Dar imi vine sa rad. Ce e de fapt viitorul cand privind in urma vezi ca timpul a trecut pe nesimtite.Oare acu 5 ani cand ma gandeam la viitor asa imi doream sa fie?Nu-mi mai aduc aminte.Asadar, totul mi se pare efemer si e inutil a te gandi la "ce-ti rezerva viitorul" cand, de fapt, viitorul e in clipa de fata, caci nedispunand de o masina a timpului mi se pare ca, din nou, ma incordez degeaba.
Oare orice demers al meu in aceasta mizera dar totodata mirifica viata, se va termina cu acest " ma incordez degeaba"? Imi vine iarasi sa rad... sper ca raspunsul este "nu", alfel de ce m-am mai apucat?Si iarasi... Postii!
Ah... e frustrant sa stai asa, pur si simplu, sa te gandesti!Cat e de frumoasa viata celor ce nu stau sa descopere stiu eu ce intelese ascunse, teorii ale conspiratiei si alte deslusiri machivelice ale fenemoenelor inchistate si nu traiesc decat la voia hazardului. E adevarat, insa, ca acestia se bucura doar de o existenta precara si de fapt au trait degeaba, caci la ce folos sa mai vietuiesti cand nimeni si nimic nu-ti trezeste interesul si nu te cheama spre a-l descoperi.E o satisfactie aparte cand simti ca din mainile tale e iesit un lucru pe care il poti privi cu uimire si admiratie, iar ceilati il privesc la fel.Dar deja ma refer la lucruri mari si ma abat de la tema... era vorba de doar o zi de liniste si implicit pace, in care sa ma pot controla, eu pe mine, total.N-ai inteles nimic... ma refer la banalul stereotip: creierul nu comanda inima, referindu-ma la sulfet.O, da! E ca si cum as spune tinerete fara batranete si viata fara de moarte, doar ca intaiul fenomen mi se pare putin mai realizabil, in sensul ca da!, se poate ca, si anume, creierul sa-ti controleze inima. Dar cum? Aici , veti rade, il voi invoca pe Buddah care spunea: cauza suferintei este dorinta -prin urmare abolirea dorintei duce la fericirea suprema, la Nirvana.Nu-mi propun acum sa ajung pana acolo, dar haideti sa reflectam la asta cu abolirea dorintei. E oare ea posibila? Dar daca e posibila, cu siguranta, nu voi deslusi eu, aici, ingenioasa metoda si pana la urma toata aceasta dezbatere nu e decat un mare FAS pentru ca in final n-am obtinut nimic.Poate doar cateva minute de plictiseala, scurse prin degetele digerate de raceala din aer.

Bine v-am gasit!

Printre frig si plictictiseala nu ma pot hotari ce altceva as putea face.M-am hotarat sa scriu."N-ai facut bine" vor spune foarte multi... Acest lucru insa ma va bucura caci satisfactia cea mai mare o am atunci cand deranjez linistea impletita cu monotonie a majoritatii si brusc toti se trezesc ca au printre ei un intrus.E ok! :)